Distincția simplă dintre datoria externă și cea internă este aceea că prima este datoria deținută de băncile străine, în timp ce aceasta din urmă desemnează datoria deținută de băncile naționale. Acest lucru se poate dovedi însă prea simplu. Globalizarea a dus la o economie mondială integrată, în care, spre bine sau mai rău, distincțiile dintre "intern" și "extern" au devenit neclară. Există încă diferențe între cele două forme de datorie, însă ele au devenit strâns integrate.
Datoria externă
Atunci când o țară împrumută de la bancheri în străinătate, datoria este considerată "externă". Mai exact, datoria externă există atunci când datoria este contractată într-o monedă străină. Această distincție lasă opțiunea deschisă băncilor americane care operează în America Latină, de exemplu, pentru a împrumuta bani în moneda locală.
Datorie internă
Datoria datorată băncilor cu capital local în moneda locală este datoria "internă". Băncile străine care operează în Brazilia împrumută banii guvernului în Reals, care este considerată și "datorie internă". Distincția majoră într-o epocă a globalizării este vulnerabilitatea față de ratele dobânzilor externe. Vorbind, în general, datoria internă este, practic, imună la schimbările în ratele internaționale sau alte rate externe. Moneda braziliană, Real, este controlată de băncile locale. Yuanul chinez este controlat de stat. Prin urmare, dacă ratele locale sunt scăzute, atunci datoria internă va crește. Dacă acestea sunt ridicate, iar ratele externe sunt mai scăzute, datoria externă va crește.
Integrarea datoriilor
În general, există o strânsă legătură între cele două tipuri de datorii, care pot face deseori distincția între ele. Economistul de dezvoltare Michael Carlberg susține că există o legătură clară între datoria externă și ratele interne ridicate. Ratele interne mari încurajează împrumuturile externe și, prin urmare, crește datoria externă. Ratele interne mai mici încurajează împrumuturile locale și, prin urmare, investițiile locale. Plata este că datoria internă scăzută duce la o strategie de export, în timp ce datoria ridicată duce la o strategie de import. Prin urmare, datoria internă conduce la probleme privind balanța de plăți și viceversa. Datoria scăzută înseamnă că țara câștigă valută prin exporturi, deoarece sunt disponibile mai multe fonduri pentru a finanța industria internă. Datoria ridicată înseamnă că țara trebuie să importe articole necesare, deoarece sunt disponibile mai puțini bani din cauza serviciului datoriei. Prin urmare, datoria internă ridicată este o spirală descendentă. Dacă această legătură este adevărată, atunci distincția dintre datoria internă și cea externă este în mare măsură o chestiune de semantică, deoarece ambele tipuri de datorii sunt legate între ele.
Semnificația datoriei
Datoriile contractate în valută străină înseamnă că dobânzile locale sunt ridicate. Datoria externă înseamnă, de asemenea, că împrumutatul se află în pragul puterilor străine, deoarece ratele dobânzilor externe vor afecta în mod direct economia împrumutatului. Împrumuturile interne înseamnă că țara își păstrează mai mult suveranitatea economică. Distincția dintre datoria internă și cea externă este importantă numai în sensul că moneda în care este contractată datoria este variabila principală. Moneda locală este mai ușor pentru băncile și guvernele locale pentru control decât valută străină.
