Companiile multinaționale se confruntă cu două forțe opuse atunci când proiectează structura organizației lor. Ele se confruntă cu nevoia de diferențiere care le permite să fie specializate și competitive pe piețele lor locale. Ei se confruntă, de asemenea, cu nevoia de a se integra. Prin urmare, structurile adoptate trebuie să găsească un echilibru între aceste nevoi opuse și, de asemenea, să rămână în alinierea strategică pentru ca societatea să prospere. Companiile multinaționale au dezvoltat, prin urmare, multe permutări structurale pentru a se potrivi nevoilor lor de afaceri.
Modelul subsidiar
Deținerea filialelor străine este unul dintre cele mai elementare modele structurale ale unei companii multinaționale. Filialele sunt unități de sine stătătoare, cu funcții proprii, finanțe și resurse umane. Astfel, filialele străine sunt autonome care le permit să răspundă condițiilor concurențiale locale și să dezvolte strategii responsabile la nivel local.Dezavantajul major al acestui model este totuși descentralizarea deciziilor strategice care îngreunează o abordare unificată pentru a contracara atacurile concurențiale globale.
Divizia de produse
Structura organizatorică a companiei multinaționale în acest caz este dezvoltată pe baza portofoliului său de produse. Fiecare produs are o divizie proprie, responsabilă de producția, marketingul, finanțarea și strategia globală a produsului respectiv la nivel global. Structura organizațională a produsului permite companiei multinaționale să elimine diviziunile de produse care nu au succes. Dezavantajul major al acestei structuri divizionale este lipsa unor rețele integrate care pot spori dublarea eforturilor între țări.
Suprafață divizată
Organizarea care utilizează acest model este din nou divizată, iar diviziunile se bazează pe aria geografică. Fiecare regiune geografică este responsabilă pentru toate produsele vândute în regiunea sa. Prin urmare, toate unitățile funcționale pentru regiunea respectivă, și anume finanțele, operațiunile și resursele umane, se află sub responsabilitatea regiunii geografice. Această structură permite companiei să evalueze piețele geografice cele mai profitabile. Cu toate acestea, problemele de comunicare, conflictele interne și dublarea costurilor rămân o problemă.
Structură funcțională
Funcții precum finanțele, operațiunile, marketingul și resursele umane determină structura companiei multinaționale în acest model. De exemplu, tot personalul de producție la nivel global pentru o companie lucrează în conformitate cu parametrii stabiliți de departamentul de producție. Avantajul utilizării acestei structuri este că există o mai mare specializare în cadrul departamentelor și procese mai standardizate în întreaga rețea globală. Dezavantajele includ lipsa comunicării și a rețelelor între departamente, care contribuie la o mai mare rigiditate în cadrul organizației.
Structură matricială
Structura organizatorică a matricei este o suprapunere între structurile funcționale și divizionare. Structura se caracterizează prin raporturi duale de raportare în care angajații raportează atât managerului funcțional, cât și managerului divizional. Proiectele de lucru implică echipe inter-funcționale din mai multe funcții, cum ar fi finanțe, operațiuni și marketing. Membrii echipelor vor raporta atat managerului de proiect, cat si supervizatorilor sai impecabili in finante, operatiuni si marketing. Avantajul acestei structuri este acela că există mai multă comunicare inter-funcțională care facilitează inovația. Deciziile sunt și mai localizate. Cu toate acestea, pot apărea mai multe confuzii și putere din cauza liniei de comandă duale.
Rețea transnațională
Evoluția structurii matrice a dus la rețeaua transnațională. Accentul se pune mai mult pe comunicarea orizontală. Informațiile sunt acum partajate centralizat utilizând noile tehnologii, cum ar fi sistemele de "planificare a resurselor întreprinderii (ERP)". Această structură se axează pe stabilirea unor "baze de cunoștințe" și a unor rețele de informare care să permită integrarea globală, precum și reacția locală.
