Politica fiscală și monetară reprezintă două abordări prin care guvernele încearcă să gestioneze economiile națiunilor. Politica fiscală utilizează puterile fiscale și de cheltuieli ale guvernului pentru a influența economia, în timp ce politica monetară utilizează ratele dobânzilor și oferta de bani pentru a asigura o creștere economică stabilă. Deși politica monetară și fiscală are efecte diferite, ambele se străduiesc să asigure stabilitatea economică.
Obiectivele politicii fiscale
Politica fiscală utilizează impozitele, cheltuielile guvernamentale sau o combinație a celor două pentru a afecta direcția generală a economiei. Adesea, guvernul folosește măsuri fiscale pentru a stimula o economie tulbure, așa cum a făcut guvernul Statelor Unite în timpul Marii Depresiuni din anii 1930. Guvernul a folosit apoi o serie de noi programe și măsuri de cheltuieli, cum ar fi proiectele de infrastructură, pentru a stimula activitatea economică. În timpul unei economii lente, firmele produc mai puține bunuri, iar consumatorii cheltuiesc mai puțini bani, reducând cererea agregată și reducând producția economică națională. Prin creșterea achizițiilor de bunuri și servicii sau prin reducerea impozitelor pentru a pune mai mulți bani în mâinile oamenilor, guvernul încearcă să crească cererea agregată și să sporească producția, măsurată prin produsul intern brut (PIB).
Obiectivele politicii monetare
Obiectivele principale ale politicii monetare sunt asigurarea unui sistem stabil de prețuri și promovarea unei creșteri economice durabile. Inflația, caracterizată printr-o creștere generală a prețurilor, reduce puterea de cumpărare a banilor și dăunează creșterii economice. Politica monetară încearcă să protejeze valoarea banilor prin reglementarea ofertei monetare naționale. Instrumentele de politică în acest sens includ vânzarea și cumpărarea de titluri de stat cunoscute sub denumirea de operațiuni de piață deschisă; reglementarea cerințelor privind rezervele bancare; și stabilirea ratelor dobânzilor pe termen scurt, cum ar fi rata fondurilor federale din S.U.A. și rata de actualizare.
Identificare
Diferite entități controlează politica fiscală și monetară. În majoritatea națiunilor, ramurile legislative și executive ale politicii fiscale de control guvernamentale, stabilirea ratei de impozitare și adoptarea bugetului anual al guvernului. În S.U.A., Congresul adoptă bugetul și stabilește nivelele de impozitare cu unele contribuții din partea președintelui. Băncile centrale supraveghează politica monetară. Printre exemple se numără Rezerva Federală a Statelor Unite, Banca Angliei, Banca Canadei și Bundesbank în Germania.
Efectele politicii fiscale
Politica fiscală are efectul cel mai imediat asupra cererii agregate de bunuri și servicii din întreaga economie. Politica fiscală afectează și comportamentul consumatorilor. Ratele de impozitare marginală ridicate, care percep tarife mai mari pe măsură ce veniturile cresc, reduc stimulentele pentru a câștiga mai mulți bani. Politica fiscală extinsă, în care guvernul își intensifică cheltuielile pentru a stimula economia, poate împiedica investițiile din sectorul privat, potrivit profesorului Greg Mankiw, un economist de la Harvard și fost consilier al Casei Albe.
Efectele politicii monetare
Prin afectarea ratelor dobânzilor și a ofertei monetare a națiunii, politica monetară are impact asupra capacității consumatorilor și firmelor de a obține credite. Banca Centrală de Rezervă a San Francisco, însă, a raportat că politica monetară implică un decalaj îndelungat în care poate dura trei luni până la peste un an pentru ca deciziile politice să se răsfrângă în întreaga economie.
