Teoria clasică sau structurală a administrației publice nu admite, în mod normal, mai multe teorii, ci centrele în jurul unui set complex de variabile, idei și concepte care guvernează administrația publică sau birocrația de stat. Deși există numeroși autori clasici, cum ar fi Luther Gulick, Henri Fayol sau Lyndall Urwick, cei mai mulți scriind la începutul secolului XX, există câteva teme importante legate de teoria clasică.
Specializare și comandă
Teoria administrării clasice se axează pe diviziunea muncii. Această abordare teoretică definește "modernitatea" ca specializare în creștere a forței de muncă. Aceasta înseamnă că trebuie să existe o birocrație centrală care să mențină aceste funcții coordonate și conectate printr-un lanț de control impersonal. Prin urmare, accentul în această abordare se referă atât la descentralizarea funcțiilor și specialităților, cât și la centralizarea comenzii administrative pentru menținerea funcțiilor împreună.
Unitate
Toată teoria clasică din acest domeniu subliniază singularitatea comenzii. Aceasta înseamnă că structura organizației trebuie să dezvolte niveluri ascendente de autoritate. Fiecare nivel ia de sus și transmite la ceea ce este mai jos. Prin urmare, sistemul se învârte în jurul nivelurilor, raționalității și comenzii. Este un sistem care, în toate manifestările sale, este ierarhic. În plus, aceasta presupune și un grad ridicat de disciplină. Este, de asemenea, un sistem radical impersonal, deoarece organizația și birourile o constituie această chestiune, nu individul. Persoanele din această teorie sunt funcționari ai organizației.
Eficienţă
Teoria clasică subliniază eficiența muncii organizaționale. Structura de comandă este concepută astfel încât să prezinte atât obiectivele generale ale organizației, cât și scopurile specifice ale unităților funcționale. Deși sistemul clasic subliniază structura peste tot, problema fundamentală este eficiența în comunicare. Aceasta necesită anumite lucruri: o definire strictă a îndatoririlor și obiectivelor, controlul asupra tuturor funcțiilor de muncă și o conexiune rațională a unei unități funcționale cu alta. Fără aceste elemente de bază, nicio organizație nu poate funcționa eficient, conform argumentului clasic.
atomism
Mai abstract, teoria clasică subliniază faptul că indivizii nu au nicio legătură intrinsecă între ei. Această presupunere este adesea numită "atomism social". Persoanele fizice sunt izolate unul față de celălalt în mod natural și, prin urmare, numai organizarea, prin intermediul lanțului său de comandă și al misiunii, poate unifica indivizii într-o unitate de lucru unică, eficientă și rațională. Mai mult, presupune că indivizii sunt leneși, egoiști și neinteresați în orice bun social dincolo de ei și, prin urmare, unitatea organizațională și disciplina nu pot fi niciodată relaxate. Este o necesitate nefericită.
